Explicarea Sfintei Liturghii – Ecfonisul Ecteniei Mari - PAROHIA VARESE

Du-te la conținut

Meniul principal :

Explicarea Sfintei Liturghii – Ecfonisul Ecteniei Mari

 


Explicarea Sfintei Liturghii – Ecfonisul Ecteniei Mari




După ce încredințăm lui Dumnezeu dragostea și credința vieții noastre  prin  răspunsul cântat al credincioșilor  –  „Ție Doamne”, preotul se roagă la Dumnezeiasca Liturghie cu Rugăciunea Antifonului întâi: Doamne, Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată și slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată și iubire de oameni negrăită, Însuți Stăpâne, după milostivirea Ta, caută spre noi și spre această sfântă biserică  și fă bogate milele Tale și îndurările Tale cu noi și cu cei ce se roagă împreună cu noi, – iar încheierea rugăciunii se face cu ecfonisul: Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.53-54)



Așa cum reiese din rugăciune, „ preotul roagă pe Dumnezeu, Stăpânul lumii, să trimită din slava și negrăita Lui iubire de oameni, milele și îndurările Sale cele bogate peste Sfânta Biserică și peste toți cei ce sunt împreună în rugăciunea liturgică”. (Preot Ilarion V. Felea,  Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Suceava, 2012, p.109)

O rugăciune frumoasă care încununează ectenia și care se spune în sfântul altar la fiecare Sfântă Liturghie, dar care, nu ne este cunoscută, decât prin cateheză și de credincioșii care participă în bisericile unde rugăciunea se spune cu voce tare.

(Referitor la rugăciunile antifoanelor, dacă alături de preot slujește și un diacon care spune în fața sfintelor uși ectenia mare, preotul aflându-se înaintea Sfintei Mese, citește în taină între timp Rugăciunea Antifonului întâi, și încheie ectenia spunând cu voce tare ecfonisul. Dacă preotul slujește singur, după cum ne îndrumă Liturghierul din anul 2012, rugăciunea antifonului se citește în timpul cântării antifonului de popor la strană. De asemenea, având în vedere că ecfonisul este o continuare firească a rugăciunii antifonului întâi, așa cum este prezentat în ultimele liturghiere, cu binecuvântarea episcopului eparhiot, în baza practicii vechi a Bisericii Primare și pentru contextul misionar liturgic și al folosului comuniunii cu poporul participant la bucuria sfântă a Sfintei Liturghii, se spune cu voce tare și însuflețire rugăciunea antifonului întâi, ca și celelalte rugăciuni. O practică care însuflețește și preotul și credincioșii la trăirea cu evlavie a măreției Sfintei Liturghii.)

Iar după rugăciunea antifonului, prin care se invocă împlinirea tuturor celor cerute în timpul ecteniei, întotdeauna cu voce tare, tărie și evlavie, se spune ecfonisul. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”

Orice ectenie se încheie cu un ecfonis.  Acesta este un cuvânt grecesc care înseamnă rostire înaltă şi clară. Ecfonisul are un caracter concluziv, fapt pentru care se deschide cu particula ”Că”, referindu-se la tot ceea ce s-a spus în ectenie, iar conţinutul său este preamărirea Sfintei Treimi ca Dumnezeu unic. Numai El este îndreptăţit să primească închinarea (adică adorarea) credincioşilor, după cuvântul Psalmistului: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău să-i dai mărire” (Ps 113, 9). E un avertisment pentru acei oameni, clerici sau mireni, care pretind, aşteaptă sau acceptă să li se aducă laude, osanale sau preamărire. În istorie au existat cârmuitori de rangul regilor, împăraţilor şi dictatorilor care au pretins, direct sau indirect, să fie adoraţi ca nişte zei.” Cu astfel de atenționare se încheie ectenia mare, aducând toată slava, cinstea și închinăciunea Lui Dumnezeu-Sfânta Treime prin ecfonisul: Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. (Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.78-83) https://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-biserica/explicarea-sfintei-liturghii/19851-ectenia-mare-3)

„Toate cererile și rugăciunile Sfintei Liturghii se încheie cu un ecfonis de laudă către Sfânta Treime, precum: „Că a Ta este stăpânirea și împărăția și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”; „Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”;  „Că Sfânt ești Dumnezeul nostru și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”; „Ca sub stăpânirea Ta, totdeauna fiind păziți, Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”; „Cu îndurările Unuia născut Fiului Tău, cu Care împreună ești Binecuvântat, cu Preasfântul și Bunul și de viața făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”; „Că Tu ești sfințirea noastră și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Dumnezeu în Treime, așa cum vedem, este amintit în mai multe rânduri la Sfânta Liturghie, în special când la strană se cântă canoanele cu Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh…

Dogma Sfintei Treimi este fundamentul credinței noastre. Dumnezeul creștinilor este Unul în Trei Persoane, o taină dumnezeiască și cutremurătoare pentru mintea noastră. Dogma Sfintei Treimi era necunoscută oamenilor Ve­chiului Testament. Ea transpare doar din câteva versete și aruncă raze palide, luminând oarecum inimile oamenilor.

Ceea ce însă a fost sub voal pentru întreaga lume antică, chiar și pentru iudei, s-a descoperit și a strălucit când Hristos a venit pe pământ. Pentru toți aceia care se îndoiesc și refuză dogma Sfintei Treimi vom relata cazul Sfântului Augustin:  Acesta, obosit de ideile referitoare la dogma Sfintei Treimi, în special de Ființa dumnezeirii, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, se plimba pe malul mării. Acolo a întâlnit un copilaș care săpase o groapă în nisip, lua cu o căniță apă din mare și o turna în groapă. Copilul venea și pleca continuu.

Sfântul Augustin l-a urmărit mult timp, iar la sfârșit, s-a apro­piat de el și i-a zis: – Ce faci copile aici? – Încerc să golesc marea și s-o aduc în groapa aceasta. – Bine copile, dar chiar dacă golești marea, poate ea să încapă aici? Nu se poate așa ceva! – Copilul i-a spus atunci: Dacă marea aceasta nu încape în această gropiță, dacă este cu neputință de realizat acest lucru, cu atât mai mult Dumnezeu, Sfânta Treime și tainele Lui nu pot încăpea în mintea ta limitată! I-a zis copilul și a dispărut. (Copilul era îngerul lui Dumnezeu trimis lui).

Toate cererile, rugăciunile și tainele se încheie cu un imn doxologic către Sfânta Treime, pentru că Dumnezeu este prezent peste tot și prin Duhul Sfânt ne ajută pe toți, fără excepție, căci „Însuși Duhul Se roagă pentru noi, cu suspine negrăite”(Romani 8,26). Dacă El n-ar fi prezent, viu, în noi și în jurul nostru, la Sfântul Altar, atunci glasurile noastre la Sfânta Jertfă ar fi goale și s-ar pierde în văzduh, asemenea glasurilor preoților lui Baal care au strigăt de dimineață până seara înaintea profetului Ilie și a regilor, ca să ia foc lemnele jertfei păgâne. Textul sfânt sună așa: „Dar n-a fost nici glas, nici ascultare ”(3Regi 18,26).

Cuvintele acestea s-au împământenit și le rostim și noi deseori:  Profetul Ilie a vrut să arate preoților lui Baal, israeliților și regilor necredincioși, în special reginei Isabela care-l prigonea și se străduia să-l treacă pe poporul lui Israel la închinarea lui Baal, cine este Dumnezeul adevărat. – Vom aduna lemne și vom aduce jertfe. Voi adunați-le aici și faceți rugăciuni, iar eu le voi aduna acolo, le-a spus Ilie. Cine va face ca lemnele să ia foc prin rugăciuni, înseamnă că-L cheamă pe Dumnezeul Cel adevărat. într-adevăr preoții lui Baal l-au strigăt pe zeul lor de dimineață până seara, dar lemnele n-au luat foc. Profetul Ilie a adunat lemne le-a udat cu multă apă și a făcut un șanț în jurul lor pe care l-a umplut cu apă. Și-a ridicat mâinile o dată și până să apuce să le coboare, a căzut asupra acestora foc care le-a înconjurat arzând și toate pietrele din jur. (3Regi 18, 19-40).

Prezența vie și în tot locul a lui Dumnezeu, precum și comuniunea reală cu El se numește theokoinonie. Preotul, slu­jitorul Celui Preaînalt, îl preamărește pe Dumnezeu, își înalță mâinile către El, ca un alt Moise. Cele săvârșite la Sfânta Jertfă ne arată iubirea de oameni și bunătatea lui Dumnezeu.

Dragostea Lui este de neînțeles în manifestări, fără margini, incomparabilă în dărnicie și nobilă în trăsături. Prin Sfânta Jertfă nu primim de la Dumnezeu milostenii și mângâ­ieri omenești, ci iubire împărătească, domnească, măritoare, care știe să se jertfească și să se răstignească. Iubirea divină întinde Masa vieții veșnice și ne cheamă la Cina Domnească și la Potirul nemuririi. Ea se auto obligă (exprimarea este ome­nească) la jertfă, pentru că ne spune: „Nu trebuia oare să pătimească Hristos”? (Luca 24,26) Tot aceasta este cea care ne împinge să venim la Cină: „… silește-i să intre…”(Luca 14, 23). Dragostea divină se grăbește să ne salveze, iar noi ne purtăm cu pizmă. Prin urmare, cum să nu-L preamărim pe Dumnezeu și să nu-I mulțumim? (Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii –Introducere Generală, Editura Bizantină, București, 2005, p.114-116.)

Preotul Silviu State

 
 
 
Cerca
Înapoi la cuprins | Înapoi la meniul principal