Explicarea Sfintei Liturghii – A şasea cerere de la Ectenia Mare - PAROHIA VARESE

Du-te la conținut

Meniul principal :

Explicarea Sfintei Liturghii – A şasea cerere de la Ectenia Mare

 


Explicarea Sfintei Liturghii – A şasea cerere de la Ectenia Mare






Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru conducătorii țării noastre, pentru mai marii orașelor și satelor și pentru iubitoarea de Hristos oaste (armată), Domnului să ne rugăm.

Binecredinciosul popor român de pretutindeni este alcătuit din toți fiii neamului românesc care păstrează valorile sfinte mântuitoare ale Bisericii lui Hristos. La Sfânta Liturghie se unesc rugăciunile românilor de Acasă cu rugăciunile românilor din Diaspora de pretutindeni. Credința și dragostea de frați și neam ne emoționează pe toți cei ce trăim Dumnezeiasca Liturghie la cuvintele „binecredinciosul popor român de pretutindeni”  Oriunde am merge, oriunde ne-am afla în lume, de fiecare dată, în biserici, duminica și la sărbători, creștinii ortodocși români sunt o Mică Românie adunată-n Liturghie și însuflețită în Hristos!

La Liturghie trăim această foarte importantă harismă  a comuniunii tuturor românilor în Hristos. În decursul istoriei, s-a constatat că românii nu au cedat în fața obstacolelor. Tăria neamului nostru românesc a fost, este și trebuie să rămână credința în Hristos, credință vie, trăită intens prin participarea la Sfânta Liturghie. Românii de Acasă și din Diasporă cunosc folosul participării duminicale la Liturghie.  Participarea la Sfânta Liturghie și trăirea mai intensă cu Sfintele Taine, prin Sfânta Mărturisire și Sfânta Împărtășanie, s-a dovedit concret prin iconomia dumnezeiască, că sunt absolut necesare pentru împlinirea și biruința creștinului curajos și jertfelnic. Prin rugăciunea pentru întregul popor român binecredincios, ne solidarizăm și ne unim cu toții pentru cauzele bune și folositoare ale națiunii noastre române.

„Ca locuitori în lume, de-a lungul întregii istorii, creştinii au căutat să împlinească îndemnul scripturistic de a se supune „înaltelor stăpâniri” (Romani 13, 1) chiar şi în vremuri de prigoană, dând Cezarului ce-i al Cezarului (Matei 22, 21; Romani 13, 7), fără însă a face compromisuri dându-i Cezarului cele ce se cuvin lui Dumnezeu. În acest sens Biserica se roagă pentru conducători1 ca aceştia să asigure cadrul necesar desfăşurării lucrării ei mântuitoare, cu atât mai mult cu cât suntem datori să-i iubim şi să ne rugăm pentru toţi oamenii, chiar şi pentru vrăjmaşi. Rugăciunea pentru conducători este aşadar o parte firească a ecteniei mari, nedepinzând de vrednicia celor ce deţin puterea în stat.

Înteleasă în mod greşit, mai ales de către cei din afara Bisericii, ca o formă de obedienţă faţă de autorităţi, rugăciunea pentru conducători a fost înlocuită, imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, cu rugăciunea pentru popor şi armată. După câţiva ani de confuzie în acest domeniu, s-a reintrat în normalitate prin stabilirea de către Sfântul Sinod a actualei formule, similară celei folosite de Biserica Greacă, în care ne rugăm pentru popor, pentru conducătorii ţării şi cei locali şi pentru armata care asigură păstrarea ordinii de drept şi apărarea ţării.” (Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București,2012, p.51;

(Pr. Prof. Florin   Botezan, Explicarea Sfintei Liturghii, p.41,  http://www.sufletortodox.ro/arhivabibliotecaortodoxa/index.php?dir=cartidocumente/Liturgica/)

„Înainte de a analiza aspectul liturgic al pomenirii conducătorilor politici (de rang naţional şi local) şi ai armatei, amintim faptul că rugăciunea pentru aceştia constituie un îndemn biblic adresat tuturor creştinilor3. (Preot Ilarion V. Felea, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Editor Fundația Iustin Pârvu, Suceava 2012, p.105).

Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii, Pentru împărați și pentru toți cei din înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și liniștită, întru toată cuvioșia și bunăcuviință, Că acesta este lucru bun și primit înaintea Bunului Dumnezeu, Mântuitorul nostru,   (I Timotei 2:1-3), iar la momentul în care Sfântul Pavel a scris aceste cuvinte, împăratul şi ceilalţi conducători politici şi militari erau păgâni şi chiar persecutori ai Bisericii; cu toate acestea, în problemele lumeşti creştinii trebuiau să fie supuşi acestor conducători necreştini (Romani 13:1-7). Este greu de spus dacă acest îndemn la rugăciune viza rugăciunea particulară a creştinilor sau pe cea comună, dar modul de viaţă al primilor creştini ne duce cu gândul că rugăciunea era totuşi comunitară şi, prin urmare, obligatoriu legată de Liturghie.

Începând cu secolul al IV-lea, împăratul, familia şi suita sa erau trecuţi în pomelnicul celor vii, iar în pomelnicul celor adormiţi erau trecuţi toţi împăraţii mai de seamă, care s-au remarcat prin credinţă şi evlavie. Toţi aceştia erau pomeniţi nominal de către diacon după epicleză, în cadrul citirii dipticelor, iar la mijlocirile protosului (rostite înainte sau simultan cu pomenirile diaconului) cererile pentru împărat, împărăteasă şi suita de la palat apar fără nume, textul având forma de rugăciune de la I Timotei 2:2. In cazul în care împăratul era sau devenea eretic, numele acestuia era şters din diptice, rămânând în vigoare doar pomenirea generală (fără nume) din cadrul Anaforalei. Uneori, la această pomenire generală a împăratului se adaugă şi „oastea/armata cea iubitoare de Hristos”.

În secolul al XII-lea, simultan cu răspândirea pomenirilor nominale ale împăratului la Proscomidie şi la ectenii, manuscrisele greceşti fac primele menţiuni despre pomenirea episcopului şi a împăratului la Intrarea Mare, dar ambii erau pomeniţi numai în cazul în care erau prezenţi la slujbă. Abia prin secolul al XV-lea, în Ţările Române, în Rusia şi în alte monarhii ce formau moştenirea „Bizanţului de după Bizanţ” se generalizează obiceiul de a pomeni pe împărat la Intrarea Mare chiar şi în absenţa lui – deşi nu avem nici o mărturie că aceasta s-ar fi întâmplat şi la Constantinopol.

Această deplasare de accente a făcut ca în secolele următoare regula privind nescrierea ereticilor şi necreştinilor în diptice să nu se extindă şi asupra pomenirilor de la ectenii. Nu de puţine ori, regii romano-catolici şi protestanţi care ocupau diferite teritorii ortodoxe erau pomeniţi la Liturghie fără nici o ezitare, iar unii patriarhi orientali nu se sfiau să facă acest lucru chiar şi cu sultanii turci (musulmani). Toate acestea au făcut ca pomenirile suveranilor să nu mai fie percepute ca o expresie a comuniunii euharistice, aşa cum erau înţelese pomenirile de la diptice, ci ca o rugăciune pentru conducătorii politici, indiferent de convingerile lor religioase. Prin aceste pomeniri nu se cerea mântuirea suveranilor – căci aceştia poate nici nu-şi doreau aceasta – ci, în spiritul textului de la I Timotei 2:2, Biserica cerea pentru ei „paşnică ocârmuire, ca şi noi, intru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să petrecem, întru toată cucernicia şi buna-cuviinţă. (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, p.33)

Altfel spus, chiar dacă pomenirea nominală a unor suverani eretici putea fi interpretată ca un act de obedienţă sau complezenţă, rugăciunea era de fapt pentru ca Biserica să aibă linişte din partea acestor suverani şi nimic mai mult. Iată de ce Biserica nu poate să renunţe la aceste pomeniri nici atunci când conducătorii politici prigonesc turma drept-credincioasă a lui Hristos sau adoptă legi contrare moralei creştine.

După căderea Constantinopolului şi moartea ultimului monarh bizantin (1453), ortodocşii de limbă greacă au început să-şi reformuleze cererile pentru suverani, iar după al II-lea Război Mondial, odată cu dispariţia tuturor monarhiilor ortodoxe, Bisericile Ortodoxe Autocefale au început să formuleze diferite cereri de pomenire a conducătorilor. Multe din aceste formulări sunt marcate de nostalgii monarhice sau de naţionalisme puerile, dar, şi mai des, de incapacitatea de a depăşi unele exprimări şablon chiar şi în cazul limbii române, nemaivorbind de limbile moarte, precum greaca veche sau slavona. Cert este că nicăieri nu s-a ajuns la pomenirea nominală a conducătorilor noilor regimuri politice secularizate, iar aceasta nu pentru că respectivii ar fi fost necredincioşi (căci nici cei dinaintea lor nu excelau prin credinţă şi evlavie), ci în primul rând pentru că nu mai erau monarhi consacraţi prin ungere cu Sfântul Mir. Statutul noilor conducători de state, aleşi pentru mandate scurte şi fără consacrare divină, a impus schimbarea aproape radicală a pomenirilor conducătorilor. Astfel de pomeniri sunt cereri prin care cerem „paşnică ocârmuire” a acestor conducători, spre binele poporului creștin care alcătuiește Biserica. Biserica se roagă pentru conducători în mod obişnuit, ca şi pentru orice alt creştin, căci funcţiile de conducere oferă responsabilităţi în plus, dar nu şi privilegii în vederea mântuirii.”

(Ieromonah  Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă, istorie şi actualitate; Editura Sophia https://www.crestinortodox.ro/liturgica/despre-pomenirile-liturgice-conducatorilor-politici-151127.html)

„Aici ar fi de subliniat că au fost şi mai sunt încă multe comentarii şi discuţii cu privire la rugăciunile Bisericii pentru conducători. Totul depinde de scopul cu care se face. Dacă se face pentru a-i adula pe cei puternici, atunci este un păcat. Desigur că este greu de înţeles cum era posibil ca cei care demolau lăcaşurile de cult să fie pomeniţi la sfintele slujbe. Trebuie subliniat că dacă ierarhia superioară a hotărât şi a impus preoţilor să se roage pentru conducători, are ca temei şi reper pe Sfântul Pavel, care îi îndemna pe credincioşii Bisericii primare să se supună înaltelor stăpâniri, ca unele care au fost rânduite (mai bine zis îngăduite) de Dumnezeu (Romani 5, 1-3). Biserica nu are dreptul şi nici menirea de a face vreo distincţie pentru ce fel de stăpânire să se roage, textul se referă la cea care îşi exercită puterea.

Este bine să ştie şi creştinii care nu citesc Biblia şi nu cunosc nici istoria Bisericii că, pe vremea când Apostolul Pavel îi îndemna pe creştini să se roage pentru autorităţile imperiului roman, credincioşii creştini piereau cu miile în arenele romane sau erau unşi cu smoală şi cu alte substanțe inflamabile şi arşi de vii în grădinile palatelor imperiale, ca să lumineze noaptea. Deci, pentru acei oameni care se bucurau de un spectacol atât de grotesc şi criminal, Biserica se ruga totuşi, dar nu pentru că i-ar fi iubit ori ar fi vrut ceva în schimb, ci pur şi simplu o făcea din dorinţa de a împlini porunca lui Hristos-Dumnezeu. Trebuie deci precizat că Biserica nu se roagă pentru autorităţi pentru a le linguşi ori susţine moral, fiindcă dacă o face pentru aceasta greşeşte într-adevăr grav, ci pentru că are poruncă clară de la Mântuitorul în acest sens.

Biserica deci nu greşeşte când se roagă pentru conducători, ci greşesc ei dacă nu se roagă împreună cu Biserica şi în Biserică, mai ales că sunt creştini botezaţi şi fii ai Biserici.

Prin urmare, arhiereul, preotul, diaconul și poporul care participă la Sfânta Liturghie se roagă pentru temporarele stăpâniri lumeşti, nu pentru a se ploconi acestora, cum eronat cred unii, ci pentru că o impune însăşi învăţătura de credinţă creştină pe care trebuie s-o cunoaştem în profunzime şi s-o trăim, nu doar să rămână la nivel de teorie ori opinie. Exemplul cel mai clar de demnitate pentru slujitorul lui Dumnezeu îl constituie profetul Elisei (sec. IX î. H.).

La acesta a ajuns un mare general al armatei siriene, pe nume Neeman, care, fiind bolnav de crunta boală, a leprei a venit la profet să se vindece, deoarece auzise, printr-o credincioasă evreică, de puterea tămăduitoare a Dumnezeului lui Israel, care lucra prin Elisei. Cu această ocazie i-a adus în dar o sumă fabuloasă, pentru atunci şi pentru azi, adică zece talanţi de argint (436 kg.) şi 6.000 de sicli de aur (97 kg.), plus zece rânduri de haine, ca să cumpere efectiv harul divin al vindecării de lepră. Era o sumă fabuloasă, dar să nu uităm de poziţia socială a acelui general şi de faptul că cel atins de acea teribilă boală, fără vindecare, era exclus din orice funcţie publică şi chiar din societate, încât nu-i de mirare că a fost dispus să investească enorm pentru sănătatea lui. Venind cu scrisori de recomandare de la regele Siriei către regele lui Israel, ca să-i găsească omul-profet potrivit să-i asigure vindecarea, acesta din urmă a îngheţat de frică şi credea că prin această cerere imposibilă caută doar un motiv ca să-i cotropească ţara, şi, într-un gest de disperare, şi-a sfâşiat hainele de pe el (II Regi 5, 6-7). Cu acest prilej, se evidenţiază demnitatea lui Elisei şi absenţa oricărei pofte de bani şi averi, întrucât nici măcar nu l-a primit ca să stea de vorbă cu el ori măcar să dea vreun ospăţ în cinstea lui, cum ar face-o cei care aleargă după avantajele oferite de cei vremelnici, puternici ai lumii, ci pur şi simplu i-a spus, prin intermediul slujitorului său Ghehazi, ce trebuie să facă pentru a se vindeca, şi a făcut acel lucru şi s-a vindecat (cap. 5, 14).

Se deduce că Elisei, supranumit şi „omul lui Dumnezeu“ n-a dormit între timp, ci s-a rugat pentru acela de s-a vindecat. La rândul lor, creştinii, şi evident şi cei mari, trebuie să ştie că dacă nu se roagă şi ei împreună cu cei care mijlocesc pe lângă Dumnezeu, rugăciunile slujitorilor, oricât ar fi de insistente, rămân ca şi o scrisoare pierdută, fără adresă, se pierd în văzduh ca nişte fulgi de plop ori de păpădie purtate de vânt.

De altfel, toţi creştinii trebuie să ştie că rugăciunile Bisericii făcute pentru ei numai atunci sunt primite şi ascultate de Dumnezeu, dacă se roagă şi ei odată şi împreună cu Biserica. Chiar dacă slujbele Bisericii Ortodoxe sunt mai lungi şi mai grele, să nu se uite că împărăţia lui Dumnezeu nu se câştigă ca la loto şi nici nu se intră în ea în marş triumfal. (Pr. Prof. Petru Semen, http://ziarullumina.ro/de-ce-se-roaga-biserica-pentru-conducatori–59272.html)

Sf. Pavel zice clar: „lucraţi cu frică şi cu cutremur la a voastră mântuire“. Se cere deci măcar un minim de jertfă din timpul nostru şi de efort pentru rugăciunea din Biserică.

În toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Române la Dumnezeiasca Liturghie se fac rugăciuni pentru românii de de acasă și pretutindeni, pentru conducători și armată. Astfel, în diasporă, acolo unde ne aflăm, la Ectenia Mare a Liturghiei, adăugăm cu aceiași dragoste rugăciunea pentru conducerea, armata și poporul în mijlocul căruia ne aflăm. Ne rugăm unii pentru alții și așa ne arătăm recunoștința pentru poporul în mijlocul căruia viețuim, pentru Bisericile surori și justificata preocupare pentru pacea, binele și armonia creștinească frățească și socială.    

În vremurile grele ale trecutului nostru românesc, pe când popoarele străine năvăleau să ne subjuge țara, în mânăstiri, schituri și biserici, neîncetat se făceau slujbe sfinte, prin care se cerea ajutor de la Bunul Dumnezeu pentru voievozii și ostașii români. (Protos. Nicodim Măndiță, Dumnezeiasca Liturghie cu  însemnătatea ei, Editura Buna Vestire, Bacău, 1994, p.180-181.)

Deci, ne rugăm pentru autoritățile centrale și locale,  ca pentru frații noștri, aleși de noi și îngăduiți în dregătorii de voia divină. Au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a fi luminați, cu inimă bună, cu dreaptă înțelepciune și cu iubire de neam, pentru a fi cu adevărat de folos poporului. Îl chemăm pe Dumnezeu să-i lumineze și să-i ajute la însușirea conduitei morale în viață și la determinare de jertfă pentru binele poporului.

Rugăciunea pentru întregul popor român binecredincios cuprinde alături de conducători, pe ostașii cei iubitori de Hristos. La fiecare cerere din ectenia mare, episcopul, preotul și diaconul, împreună cu poporul care se roagă „ Doamne miluiește!”, trăiesc această chemare cu dragoste și credință, căci de fiecare dată, gândurile noastre sunt emoționate de frământările poporului și de lacrimile pentru fiii jertfiți în ascultarea soldei, a credinței și a păcii. Pomenirea „ostașii cei iubitori de Hristos” ține trează cauza sfântă  de secole a vrednicei oaste române. Glorioasa și jertfelnica armată română întotdeauna va fi în rugăciunile și-n inimile tuturor creștinilor ortodocși iubitori de neam și țară. Îl chemăm pe Dumnezeu pentru întregul popor român la fiecare ectenie, ca să ne unească cu harul, dragostea și ajutorul Său pe toți și să pronieze urcușul neamului nostru în istoria omenirii. Prin rugăciuni, jertfe și prin cultivarea identității și frățietății de neam, Biserica a militat continuu pentru reîntregirea, trăinicia și binele poporului. Biserica Ortodoxă Română  este jertfă și dragoste pentru toți românii și întotdeauna îi va cuprinde în Dumnezeiasca Jertfă Liturgică și în toată slujirea pe toți, căci toți suntem plămada Mântuitorului Iisus Hristos și fiii neamului românesc.

Preot Silviu State

 
 
 
Cerca
Facebook Like Email Facebook Google+ Twitter Box
Înapoi la cuprins | Înapoi la meniul principal